ÎN TURNUL BISERICII, ÎN MEMORIA AGRICULTORILOR MAGHIARI CLUJENI VICTIME ALE COMUNISMULUI (1949–1989)

Orar de vizită:
Marți și Joi între orele 10-12 și 16-18
Pentru grupuri: cu înregistrare prealabilă

SEMNIFICAȚIA CUVÂNTULUI „HOȘTAT”

Cuvântul Hoștat, folosit pentru denumirea comunității, desemna inițial zona aflată în afara zidurilor orașului și, timp de secole, a ajuns să desemneze modul de viață specific comunității maghiare de agricultori din Cluj. În acest sens, termenul se referea la zonele situate în afara zidurilor medievale ale cetății Clujului: Hidelve, Kétvízköz, împrejurimile străzilor Külközép și Külmagyar, precum și Mănășturul.

Astăzi, însă, denumirea se referă la comunitatea familiilor care locuiesc pe unele dintre străzile periferice ale Clujului. Majoritatea acestora nu mai locuiesc în vechile zone ale Hoștatului, deoarece, odată cu industrializarea orașului, au fost împinși spre zonele periferice.

DESPRE SCHIMBĂRI

O mare parte din spațiul de viață al comunității maghiare hoștezene din Cluj, precum și din sistemul tradițional al străzilor și al vecinătăților, a fost distrusă ca urmare a demolărilor urbane, iar în locul gospodăriilor tradiționale au fost construite blocuri de locuințe.

Între 1970 și 1985, numărul populației românești a crescut, iar în zonele istorice locuite de hoștezeni – în împrejurimile străzii Pata, în zona Păltiniș, Borhanci, Kül-Magyar, Honvéd, Téglás, în zona Fabricii de Zahăr, precum și în împrejurimile străzilor Privighetorii și Liliom – pe locul grădinilor de legume au fost construite cartiere de locuințe.

Această strămutare, pierderea casei și a pământului au avut consecințe dramatice, împingându-i pe unii oameni chiar până la moarte. O mare parte dintre tineri au devenit muncitori în fabrici pentru a-și asigura un trai stabil. Colectivizarea, industrializarea și, ulterior, demolările au obligat familiile de agricultori să-și schimbe radical modul de viață.

Anul 1990 a reprezentat un nou moment de cotitură în viața comunității hoștezene. Mulți și-au recuperat o parte dintre terenurile confiscate de stat. În condițiile în care posibilitățile de angajare în fabrici s-au redus, unii s-au întors la cultivarea legumelor. Pe piețele din Cluj, încă de la schimbarea regimului mulți locuitori, atât maghiari, cât și români, aleg să cumpere de la producătorii hoștezeni care nu au renunțat ci au continuat să practice agricultura și comerțul tradițional în piețe. Alții au investit banii primiți pentru terenuri în afaceri sau au căutat posibilități de trai mai bun în străinătate, în special în Ungaria.

Deși comunitatea s-a dispersat din punct de vedere teritorial, iar majoritatea membrilor săi au fost nevoiți să renunțe la agricultura tradițională, sentimentul apartenenței la comunitate s-a păstrat. După schimbarea regimului, întâlnirile și activitățile comunitare au continuat în noi forme, atât în cadrul unor evenimente și ritualuri tradiționale, cât și în spațiul virtual, oferind noi posibilități de întâlnire și de păstrare a legăturilor dintre membrii comunității.

Corul Bethlen Gábor participă la numeroase evenimente religioase și laice. La sediul Asociației Kalandos din Hidelve, începând din 1998, au loc în fiecare an tradiționalele serbări ale recoltei și ale culesului viilor.

GOSPODĂRIA TRADIȚIONALĂ HOȘTEZEANĂ

Gospodăria tradițională hoștezeană avea o curte spațioasă, în care, pe lângă casa de locuit, se aflau și numeroase clădiri anexe, importante pentru desfășurarea activităților gospodărești. Casa de locuit era alcătuită doar din două încăperi: casa din față, folosită cu ocazii festive, și casa mică, în care se desfășurau activitățile cotidiene.
Fiecare casă avea o prispă înconjurată de un gard din scânduri, iar vopsirea caselor în verde era o practică general răspândită. Spre stradă se deschideau două ferestre, iar spre curte una. În curte, pe lângă casa de locuit și clădirile gospodărești, un rol important îl avea bucătăria de vară, numită „casa de gătit de vară”.
În trecut, casele erau construite din lemn și aveau acoperișuri de paie. Porțile erau înalte, din scânduri, și se deschideau în două canaturi. Potrivit tradiției, pe poartă erau înscrise numele gospodarului și al soției sale, precum și anul în care fusese construită casa.

Interiorul locuinței era simplu. De obicei, masa era așezată între cele două ferestre. Hainele erau păstrate într-o ladă vopsită în maro. În cele două părți ale încăperii se aflau câte două paturi, dintre care unul era împodobit cu perne și acoperit cu o pătură colorată. În fața fiecărui pat se afla câte un scaun lung, pictat.

Printre obiectele de mobilier și de uz casnic se numărau cuierul pictat, pe care erau așezate ulcioare și farfurii de porțelan cu motive florale, precum și dulapul. Pe pereți erau expuse imagini cu caracter laic și religios.
Un loc important în viața de zi cu zi îl ocupau obiectele și ustensilele de bucătărie: oale, cratițe, furculițe, linguri, farfurii de porțelan cu motive florale, tocătoare, covăți pentru frământat și covăți pentru spălat.
Printre principalele unelte agricole tradiționale se numărau plugul, grapa, coasa, secera, lopata, sapa și îmblăciul, precum și diferite tipuri de căruțe, folosite pentru transport sau prevăzute cu scară.

PORTUL HOȘTEZENILOR

Portul hoștezesc nu a fost niciodată lipsit de influențele diferitelor forme de îmbrăcăminte ale burgheziei meșteșugărești și comerciale. Cu toate acestea, și-a păstrat caracterul specific de port al agricultorilor, deoarece atât cei care îl confecționau, cât și cei care îl purtau și-au păstrat, de-a lungul generațiilor, ocupația de agricultori și producători de legume. Prin portul lor caracteristic, hoștezanii își făceau recunoscută identitatea de producători și atestau originea și calitatea produselor pe piețele din Cluj.

Îmbrăcămintea vechilor agricultori clujeni era, în linii mari, asemănătoare cu portul agricultorilor maghiari din celelalte orașe ale Transilvaniei și cu cel al locuitorilor micilor târguri. Pe o piatră funerară hoștezeană de acum aproximativ o sută de ani poate fi văzut același tip de pantaloni largi și încrețiți, aceeași haină scurtă, cu două rânduri de nasturi și cu revere, cizme cu carâmb larg și pălărie cu borurile răsucite, întâlnite și la agricultorii „orășeni” din Turda, Aiud, Dej și Zalău, precum și la locuitorii altor târguri și „sate nobiliare” din acea perioadă.
Portul tradițional al bărbatului agricultor din Cluj consta dintr-o cămașă fără guler, cu mâneci largi și bufante. Vara purta pantaloni largi și încrețiți, iar în celelalte anotimpuri, pantaloni gri sau albaștri, ornamentați cu șnur. Purta o vestă cu nasturi de alamă peste care, iarna, îmbrăca o haină albastră, iar bărbații căsătoriți purtau și un suman alb. În picioare purtau cizme negre. Pe cap purtau o pălărie neagră din blană, cu boruri înguste și răsfrânte.

La sărbători, purtau de obicei la cămașă un papion roșu, iar bărbații în vârstă și cei care participau la înmormântări purtau unul negru. La muncă purtau un șorț de protecție peste pantaloni.
Acest port s-a transformat sub influența costumului maghiar negru, ornamentat cu șnururi, care a devenit la modă în rândul clasei de mijloc după 1848. S-au răspândit cămășile cu manșete și guler, vestele negre cu nasturi din os, croiți în formă de vârf, pantalonii negri ornamentați cu șnururi și motive de tip „vitézkötés”, precum și cizmele cu carâmb rigid.

La începutul secolului al XX-lea, șnururile au devenit mai subțiri, broderia de pe veste a „ieșit din modă”, cizmele au primit ornamente și nasturi din piele împletită, pălăria a devenit mai moale, iar papionul a devenit treptat doar un element formal al ținutei.
După Primul Război Mondial s-a răspândit haina neagră cu guler de blană, iar sumanul negru a fost abandonat. Vestele și hainele ornamentate cu șnururi au dispărut treptat, însă pantalonii cu ornamente și jacheta scurtă cu două rânduri de nasturi au continuat să fie purtate.

Portul femeilor a preluat, într-o măsură mai mare decât cel al bărbaților, anumite elemente ale îmbrăcămintei burgheze de origine occidentală. Femeile mai în vârstă purtau mai multe fuste largi, cu multe pliuri și relativ scurte, de culoare cenușie sau maronie. Vara, fusta de deasupra era întotdeauna din stambă. Partea superioară a corpului era acoperită de o haină strânsă pe corp, de o culoare asemănătoare.
Fustele și hainele fetelor și ale femeilor tinere erau de culori mai deschise. Fetele își purtau părul într-o singură împletitură, legată cu o panglică roșie lungă. În picioare purtau cizme cu toc înalt, cusute lateral și cu marginea din piele roșie. Vara, munca pe câmp și în grădină era desfășurată desculț.

Materialele erau cumpărate din magazine. Nu aveau haine țesute sau brodate în casă, iar îmbrăcămintea era confecționată de croitori, croitorese, cojocari și cizmari hoștezani specializați. 
Hainele erau realizate din materiale fabricate industrial, iar locul cizmelor tradiționale a fost preluat relativ devreme de sandalele din piele și de pantofii de tenis.
Începând din anii 1960, s-a răspândit treptat renunțarea la portul tradițional („kivetkőzés”). Portul tradițional a fost înlocuit cu haine moderne și cu noi obiceiuri vestimentare, de tip urban.

Tünde Gál